Noi nu mai știm să ascultăm. Influența ceasornicului

Trăim în secolul vitezei, în era informației și a comunicării imediate – așa-i că recunoașteți fraza întâlnită în majoritatea textelor de relații publice, în emisiunile televizate, la radio și chiar pe stradă? Ei bine da, dispunem de o multitudine de mijloace tehnologice care ne permit să „fim în contact”, să „comunicăm”. Însă când a fost ultima dată când am ascultat povestea cuiva? Recunosc că la mine a trecut ceva timp. Se prea poate să fi fost prea ocupată, prea grăbită, m-am mulțumit să aud și atât. Noi nu mai știm să ascultăm. Și am constatat că ceasornicul, ticăitul lui monoton și automat, el este cel care ne împiedică să dedicăm din timpul nostru prețios ascultatului.

Să ne imaginăm conversațiile tipice pe care le purtăm – la facultate vorbim despre cursuri și despre cum ne petrecem timpul liber (știți voi, care e cel mai la modă club, ce film a mai apărut...), acasă rezumăm activitățile zilei și ne pierdem în discuții mărunte despre feluri de mâncare sau cumpărături. Cum rămâne cu împărtășirea gândurilor intime, cu visele și planurile de viitor? Cui le povestim și pentru cine suntem confesori? Nu, n-avem timp de așa ceva, trebuie să ne uităm la ceas – ce târziu este, a început filmul!

În primul rând, acel obiect indicator al timpului (fie el de mână, de masă sau de perete) ne limitează bucuria întâlnirilor, a lecturii, a meditatului. Suntem tot timpul contra-cronometru – și ceasul ne însoțește peste tot – alarma de dimineață, clopoțelul de la școală, ceasul electronic de la metrou care ne prelungește așteptarea (chiar așa, ne grăbim cumva spre...nicăieri?), privitul timid către ceas al interlocutorului (dând de înțeles că în agenda lui nu suntem singurii), piuitul cuptorului cu microunde, afișajul din josul ecranului televizorului...

Îmi veți spune că nu putem fi punctuali dacă nu ne uităm la ceas. Nimic mai adevărat însă ideea pe care o susțin cu tărie este că măsurarea obsedantă a timpului ne alienează, ne înstrăinează de ceilalți și chiar de noi înșine. Bineînțeles că punctualitatea confirmă seriozitatea și responsabilitatea noastră, atribute necesare atât în viața personală cât și în cea profesională. Dar nu-i așa că ne-am putea permite din când în când să „eliberăm” agenda pentru a asculta oamenii? Pentru a-i cunoaște? Pentru a ne cunoaște?

În al doilea rând, graba ne determină să oferim soluții „de-a gata” fără să analizăm. Imediat ce auzim o problemă, formulăm un răspuns deja experimentat. Noi nu mai știm să ascultăm. Neputând consuma timpul „aiurea”, punem etichete persoanelor în secunda următoare întâlnirii. Le catalogăm în funcție de impresia inițială, nu le dăm șansa de a ne prezenta toate laturile personalității lor. Poate de aceea, din lipsa ascultatului, ajungem după ani de zile să spunem „Nu m-aș fi așteptat ca X să facă așa ceva”. Poate dacă l-am fi ascultat, am fi știut ce griji are, ce speranțe își face. Dar nu – ceasul ne împingea să terminăm conversația.

Putem, așadar, să excludem ceasul din obiceiurile noastre sociale? Nu. Nimeni nu ar cere așa ceva. În schimb putem să ne detașăm și să facem din așa-zisul timp liber un timp al cunoașterii, al ascultării, al introspecției, al interesului real față de cei din jur. De altfel, nu contrazice nimeni „siguranța” oferită de căile bătătorite și de teoremele deja demonstrate dar acest lucru nu justifică apelarea la aceleași soluții standardizate (chiar perimate uneori). E ca și cum dacă cineva are o problemă în dragoste, unica variantă de rezolvare ar fi „timpul vindecă orice rană, treci peste asta”. Ei bine nu, viața și poveștile personale nu pot fi încapsulate în ecuații de gradul doi cu anumite necunoscute. X și Y variază pentru fiecare dintre noi. Ce trebuie să facem însă este să ascultăm. Să mergem mai departe de suprafața sunetului și să pătrundem în capitolul povestit de interlocutorul nostru.

Mai știm oare să ascultăm? Suntem captivi în propria clepsidră ce măsoară secunde, minute, ore, viața întreagă. Ne agățăm de ceas ca și cum ar fi singurul adevăr. Ne este companion permanent, ne stabilește agenda, ne ajută să fim punctuali și responsabili. Ne și obligă să fim grăbiți și superficiali dintr-un anumit punct de vedere. Ce-ar fi să dăm curs provocării de a uita că timpul poate fi măsurat? Haideți să fim toți, măcar uneori, actori ai piesei „Jocul de-a vacanța” și să lăsăm deoparte ceasurile, făcând loc ascultatului, relaționării și cunoașterii!