Balcanismul la români - stigmat sau trufie?-

Încă din primele ore de geografie din şcoala primară, aflăm că România este o ţară carpato-danubiano-pontică. De unde totuşi „balcanicul” atribuit românilor? Apropierea geografică, stilul nostru de viaţă, perioada de ocupaţie turcească (mai ales) au determinat călătorii occidentali să ne includă în Peninsula Balcanică (termen oarecum nejustificat, folosit pentru prima oară de August Zeune în 1809).

Vestul desconsidera zona balcanică, în special după Congresul de la Viena… Din dorinţa exagerată de europenizare, românii au început să demonizeze balcanismul. Ulterior, prin literatură¹, l-au transformat în prilej de mândrie naţională. Ce-a rămas din toate acestea acum?

Imaginarul contemporan continuă cele două tendinţe – iubim şi ne ruşinăm cu balcanismul. În muzică, în mass-media repertoriul rămâne constant. O perspectivă sumbră găsim la Puya – Undeva în Balcani, în timp ce Holograf adaugă, cu umor, aspecte pozitive ale acestui atribut. Eseul lui Răzvan Drăgoi, „Despre balcanism, varianta românească”, conturează câteva expresii ce par a fi potrivite spiritul nostru balcanic.

„Merge şi-aşa” caracterizează lipsa de profesionalism, lenea care duce la „nu termin ce am început, (…) sunt neserios,dar nu-i nimic căci sunt balcanic”. Nu doar că nu ne place munca ci şi iubim corupţia, minciuna şi şpaga. Civilizaţia pare a fi departe de noi: „Ne place sportul, jucăm fotbal, noi, după meciuri se termină cu box, aşa-i la noi”, putem fi şi actori din filmele western când „Iubim personajele negative, infractorii
îi protejăm, îi cinstim mai rău ca dictatorii”. Suntem totuşi credincioşi şi iubim frumos – farmecul nostru stă şi în gelozie, în dansul din buric, în serile cu vin roşu.

Maşinile scumpe, hainele de firmă, telefoanele mobile de ultimă oră vin să confirme dorinţa de „a fi cel mai cel” – comparaţia e prezentă în conversaţiile cotidiene . Iar când lucrurile merg prost, dăm vina pe sistemul de guvernare pentru că la noi e cel mai rău („ca la noi, la nimeni!”). Dar de ce nu facem atunci ceva pentru a schimba mersul lucrurilor?

Simt totuşi că nu suntem doar atât, că energia noastră, că veselia ce domină petrecerile româneşti sunt atuuri. Contactul cu lumea orientală ne-a făcut „frumoşi, geloşi şi ofticoşi, scandalagii, dilii, nebuni şi ageamii”. Poate prea vulcanici, poate uneori cam leneşi, poate un pic invidioşi, însă plini de viaţă, de artă.

1 Cartea Ioanei PÂRVULESCU – În ţara Miticilor,Humanitas, Bucureşti, 2007 analizează chiar personajul balcanic românesc : Mitică.

(Eseu CRP, 2009, Cultură și civilizație europeană)