Facebook, cărțile și Cărtărescu

Cum de nu ești pe Facebook?

Am fost o săptămână, acum câteva luni. M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate.

Un jurnal, nu un blog.

Da, e un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieți cu mult mai autentice decât avem noi acum.

Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis.

Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși.

Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume.

Ce părere ai despre deversarea de ură care care se petrece pe internet sub protecția anonimatului?

Eu scriu articole cu substrat politic și la sfârșitul fiecărui articol este forumul cititorilor, unde, când mi se urăște cu binele, intru să văd ce spun oamenii despre părerile mele. E inimaginabil peste ce dau acolo. Sodoma și Gomora! Înainte mă înfuriam îngrozitor, nu mai puteam să dorm după o navigare de-asta. Acum, singura mea reacție este râsul. M-am obișnuit, știu că, la adăpostul anonimatului, oamenii își deversează toate frustrările. Forumurile sunt ca niște supape: după ce răbufnesc împotriva ta, oamenii se simt mai bine. Se simt ușurați de tot felul de încărcături negative, de sentimentul că au ghinion, de sentimentul că nu sunt răsplătiți cum trebuie pentru valoarea lor, de sentimentul că nu sunt așezați bine în viață. Pentru toate acestea ei se răzbună pe tine, ucigându-te în efigie. N-am nici o problemă cu acești oameni. De altfel, foarte mulți sunt mercenari, fiecare partid cultivă o faună care navighează pe internet, dar sunt și oameni care pur și simplu au o problemă cu tine sau cu viața, și și-o rezolvă acolo. De fapt, s-a mai spus acest lucru, internetul este subconștient societății. Ni-l putem imagina ca pe rețeaua de canalizare a unui oraș, unde se deversează toate dejecțiile. Dar cine-și poate imagina un oraș fără canalizare?

Sursa : http://doru.onemagazine.ro/2010/05/12/facebook-car%C8%9Bile-%C8%99i-cartarescu/